Cu un asemenea gând nu poți pleca din închisoare. Nu după zece ani în care ai refuzat orice veste de afară. În mintea mea era numai milă pentru bietul om. Își aștepta eliberarea precum alții, mai norocoși, își așteaptă moartea. A refuzat sistematic să se mai considere membru al vreunei comunități și iată-l acum silit să se reintegreze într-una.

I. nu era un simplu om. Omul simplu este cel care se trezește, mănâncă, lucrează, se distrează, face dragoste sau pur și simplu sex, doarme; iubește sau urăște. Acesta este omul simplu. I. al meu avea încă ceva în plus: omorâse trei bărbați. Motivele nu mai contează acum. Nici măcar nu cred că l-am întrebat vreodată. Când împarți șase metri pătrați cu cineva n-ai niciun drept să-l întrebi de ce a făcut o alegere sau alta. Simpla ta prezență în cei șase metri pătrați îi violează suficient orice intimitate la care poate aspira. Nici el nu m-a întrebat niciodată de ce făcusem ceea ce ne-a adus alături. Sunt unele reguli pe care nu le încalci; societatea ne-a învățat deja.

I. rupsese acea ordine de nestrămutat a activităților permise în societate. Făcuse ceva în plus, ceva nepermis în ochii majorității. I. era un proscris, o persona non grata, un paria. Așa că societatea i-a luat tot ce avea: un loc în lume, o slujbă prost plătită, trei rânduri de haine și două de lenjerie, câinele galben cu pete albe etc. Dar societatea nu s-a oprit aici. I-a luat dreptul de a vorbi, asigurându-se în același timp că își salvgardează prețioasele drepturi fundamentale. Cum adică ? Un deținut n-are dreptul la liberă exprimare ? Noi nu-l oprim să vorbească și nici nu-l cenzurăm în vreun fel.

Însă nimeni nu-l ascultă pe I. Nimeni nu-l privea în ochi și chiar și atunci când o făcea cineva, nu era o atitudine normală, naturală, ci impusă. Ce spunea I. nu făcea pe nimeni să-l privească în ochi. Ideile sale nu îndemnau pe nimeni să-l asculte. Zâmbetul său nu atingea inimi, ci atitudini.

Pe I. îl urmăresc ochi și urechi doar dintr-o slabă dorință de a nu-l jigni mai mult decât este necesar. Societatea care l-a exilat, care l-a declarat un pericol pentru membrii săi nu vrea să-l facă să se simtă nedorit. Ar fi o crimă.

El poate vorbi, dar nu este ascultat. Poate gândi, dar nu mai are valoare pentru nimeni. Poate zâmbi, dar câte șanse mai are să primească un zâmbet înapoi ?

L-au chemat pe I. acum. Câte patruzeci de luni de exil pentru fiecare viață de om. Le-a plătit pe toate și nu-i pare rău. E conștient că a scăpat ușor, că și-a păstrat dreptul la viață, însă mai știe și că acest drept se referă în realitate numai la viață interioară. O știe și se pregătește pentru pedeapsa cea mare: să ducă o viață exterioară pe care nimeni nu i-o va aproba vreodată cu totul.

Criminalul este cel căruia nu-i zâmbești. Omul modern nu zâmbește decât celui ce a omorât din ordinul întregii sale comunități. Ca multe alte lucruri, este greșit să omori atunci când nu omori din dorința majorității.

I. mă zdruncină ușor. „Te las cu bine. Eu mi-am terminat veacul prin aceste locuri. Să treci să mă vizitezi când te lasă și pe tine să pleci. Poate mai povestim.” A plecat trist, luându-și cu grijă lucrurile de pe pat. În urma lui, rămân cu gândul meu: mi-e dor de o lume în care oamenii îl batjocoreau pe condamnatul la moarte, dar l-ar fi linșat pe călăul ce nu-l lăsa pe acesta să-și spună ultimele cuvinte.

Nu-i a mea soartă, nu-i al tău himer,
Să rupi în mie un destin,
Nu-i o poartă, nici măcar un trist Homer,
Când pe-al lumii vis întors-ai spin.

Mă rog să auzi un cântec de nebun…
Zadarnic, pribeag păun.

Descalecă încet și tremurător. Cum altfel când privirile i se varsă muribund ? Șchioapătă la atingerea dalelor, dar continuă până aproape de cele trei daruri prea devreme primite. Acolo, la căldura lumânării, în umbra altarului, se oprește. Nu știe cât a stat, nici cât va sta. Nu știe nici cât vrea să stea. Timpul nu există iar sângele înroșește dalele și picioarele scaunului. Deodată, călărețul se îndreaptă, apropie spinul și fagurele de lumânare. Înroșite și topite le fixează acolo unde numai iubirea și ura au permis de liberă trecere. Zâmbește, deși nu vede nici mai bine, nici mai rău. Se ridică semeț, parcă în viață, lacrimi de sânge erupând precum apa dintr-un baraj fisurat. E nevinovat, o știe călărețul pe aceasta. Nu-i osândă mai mare pe Pământ decât lumea să ți-o vezi prin spin și fagure. Așadar, așteaptă, dalele stropite îngânându-i soarta…

O lumânare, un altar, un scaun; niciodată, dar mereu tăinuite.

Un suflet fără dor,

Într-un roșu stors,

Un joc lipsit de for.

Cântec demult uitat,

O urmă ce-am lăsat…

Un soare lângă-un fulg,

Frunze ce forte curg.

Te-am privit cu dor demult,

Chinuit, … prea mult.

Surâse la această ultimă idee. Ridurile din ce în ce mai proeminente îmi adăugau că amintirile începuseră să se zbată dureros pentru acel vas bătrân. Nu mai spuse nimic în continuare. Se întoarse spre vechea Biblie de pe masă și își pironi ochii pe aceasta. Două flăcări negre, ce nu luceau omenesc, îi adânceau privirea parcă încleștată de carte. Buzele, acum strânse spasmodic, parcă înjurau un vechi prieten de beție. Mă contraria acel cap trecut demult prin viață, dar nu mă lăsam să vorbesc. Am vrut să mă ridic și pe măsură ce minutele treceau, și tăcerea, și dorința se adânceau. Nu mă uitase însă:

„Nu te opri atunci, pleacă și nu te mai întoarce prea curând. Sunt obosit.”

M-am ridicat, nu prea hotărât de ce ar trebui să fac. Eram convins că bătrânul se întorsese dintr-un trecut necunoscut mie numai pentru a nu mă bloca și pe mine în bucla temporară a amintirilor sale. Cumva, știam că ar trebui să-i mulțumesc. Știu că am vrut să o fac, dar roșeața ochilor săi m-a oprit. Sângele de azi era singura formă prin care dorea să-mi arate că prezentul nu l-a abandonat. M-am întors, am făcut fix trei pași semi-obscuri și am deschis o ușă ce știam bine că nu-i acolo nici pentru mine, nici pentru el.

„Știi, pentru frică nu te va condamna nimeni. O vei face tu în numele tuturor. Ironic, nu ? E o poveste veche. Mai bătrână decât mine.”

Trecut-a timpul, trecut-au toate,

Între visuri multe, arse lin,

Pierdut-ai chipul, veac străin.

Pierdut-ai tot, chip de lut,

Dar prințule tăcut,

Nu-ți cer nimica,

Rămân cu a morții vrajbă.

Ceva din prezența bătrânului îl făcea să pară suspendat între bătăile orologiului; poate privirea, ce te intriga prin vidul creat în fața ochilor; poate chiar ochii ce spuneau povestea a prea mulți ani; poate tremurului bărbiei ori poate neliniștea buzelor. Nimic nu atrăgea o a doua privire și nici ea nu se făcea simțită. În jurul bătrânului, praful continua să se ridice. Oameni, animale și căruțe îl stârneau; nepăsători oamenii precum căruțele. Și de ce, de ce s-ar fi oprit să-l privească ? O pată de liniște lunecând în ritmul morții și al fragilității pe drumul grijilor cotidiene. Când privești în siguranța mormântului, drumul tristeților de zi cu zi îți este închis, cititorule. Sudălmi se împleteau cu saluturi printre pașii săi.

Bătrânul mai făcu, poate chinuit, câțiva pași. Singurul ce părea să-l observe, soarele, nu se resemnă să-l ierte, Era doar un om, un muritor. Nicidecum o stea, nicidecum o lumină. Și bătrânul se pierdu în praf. Brusc, fragilitatea se prăbuși, impregnând un pământ fără vârstă cu seva unui timp cernut. Nimic nu auzi și nimic nu se auzi.

În final, liniștea îi asurzi pe toți.

Premisa discursului pe care dorim să vi-l supunem atenției este un obicei al agenților NKVD ce activau pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldova de a-și marca anumite documente cu mențiunea „a se păstra pentru totdeauna” (traducere aproximativă) și problema ce vom încerca să o atingem este granița subțire ce a ajuns să se formeze cu timpul între mitul eternității, promovat de regim și starea de resemnare colectivă a populației, la care credem că s-a ajuns spre și în timpul anilor optzeci. Unde se despart cele două noțiuni și unde se apropie până la contopire ?

Începuturile comunismului românesc, anii 1947-1949, cu o prelungire detenționară cu caracter de experiment spre anul 1951, au fost marcate de strădaniile regimului nou instaurat de a-și consolida puterea. Ținem să amintim încă de la început că, deși strategia adoptată nu era nici pe departe originală, nou creată pentru acest spațiu, modul și mijloacele necesare aplicării ei au fost adaptate unor condiții diferite de cele ale mediului inițial, Rusia anului 1917. Înăbușirea protestelor studențești și a manifestărilor promonarhiste, greva regală, opoziția elitei politice și intelectuale, memorandumurile înaintate ambasadelor puterilor vestice, toate au fost semne ce prevesteau nevoia îngenuncherii unei populații ostile Armatei Roșii și ideii comunismului. Cu toate acestea, înscenarea de la Tămădău, procesele spectacol ale liderilor țărăniști, încetarea „benevolă” a activității Partidului Național Liberal au dovedit că instaurarea comunismului era posibilă, deși dificilă. De asemenea, celebra frază „puțini am fost, mulți am rămas” dovedește același adevăr de mai sus. Credem că originile mitului eternității se găsesc chiar în acest proces anevoios. Partidul și Moscova totodată, realizaseră că zdrobirea rezistenței anticomuniste avea să fie violentă și de lungă durată și singura șansă de a se asigura stabilitatea viitoare era inocularea credinței că orice act ostil este periculos și inutil, deoarece oricum nu avea cum să se mai schimbe ceva. Ororile care au urmat până în 1964 au fost actele văzute ca necesare de regim pentru a demonstra că nimic nu scapă nepedepsit iar justiția pervertită românească nu avea cum să fie sancționată de niciun forum internațional. Fie că vorbim de reeducările de la Pitești, Aiud și Gherla, fie că ne gândim la execuțiile din mediul rural sau la cadavrele afișate pe străzi în mediul urban, cu precădere în București, nu putem să nu observăm acea dorință satisfăcută în mod bestial de dovedi că regimul nu se mai schimbă.

Mitul eternității nu este în opinia noastră un simplu concept, ci o adevărată doctrină ajunsă concluzie pentru cadrele direct afiliate partidului; o politică de stat ce și-a întărit adevărul prin exterminarea sistematică a elitelor românești în închisori sau în afara lor.

Dar cum s-a trecut de la rezistență – intelectuală, politică, economică și chiar armată – la resemnare colectivă ? A fost strategia politică a regimului cea care a triumfat sau un întreg cumul de factori ce și-au spus în cele din urmă cuvântul și mai ales, cum de s-a manifestat la sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci ?

Un cumul de factori vom spune; un cumul ce dictează prin relație cauză – efect perioada sfârșitului anilor șaptezeci, începutul anilor optzeci. Resemnarea, în psihologia colectivă, precum precum și în cea individuală, rămâne un proces de durată. Un mare sociolog francez, Rouquette, remarca într-un volum dedicat psihologiei colective că atunci când vorbim de trăiri ale colectivului, întotdeauna avem de-a face cu o cernere a trăirilor individuale sub imperiul contextului, la final rămânând doar acelea care se potrivesc cel mai bine percepției și dinamicii colective. Cum se poate, deci, explica fenomenul resemnării colective ?

Alegem trei factori determinanți: strategia politică pentru instaurarea regimului, lipsa suportului vestic și schimbarea generațiilor. În ceea ce privește strategia politică, nu putem să nu reamintim că impactul tuturor celor descrise mai sus (în detalierea succintă aflată în partea despre mitul eternității) nu avea cum să nu lase urme. Arestările, cadavrele de pe străzi, deportările, execuțiile, anchetele, prezența armatei roșii, toate au dus la crearea unei stări permanente de teroare până în spre mijlocul anilor cincizeci. Reprimarea revoluției din Ungaria în 1956, urmată de arestările masive de studenți, înfrângerea rezistențelor din munți și executarea partizanilor sunt alte momente cheie. În final, lovitura a venit prin eliberarea deținuților politici în anii 1963-1964. Apariția fostei elite, redusă la o mână de oase în piele, a redus vechiul slogan „Trăiască partizanii până vin americanii” la o simplă amintire a unor vremuri mai pline de speranță. Credem că este foarte importantă sublinierea ultimului moment menționat, deoarece în ochii populației, această eliberare generală a avut efectul unei lovituri de ciocan. Mesajul era clar: i-am încarcerat, i-am schingiuit, i-am omorât timp de mai mult de un deceniu, totul pe nedrept și nimeni nu s-a atins de noi. Lipsa suportului vestic a însemnat exact acest lucru: vestul lipsit de reacție. Vestul care deși era așteptat, care deși se anunța venind, nu a venit. Dacă o jertfă este un simbol care poate ridica națiuni la luptă, o mie de jertfe în van sunt un simbol care pot distruge moralul unei națiuni. Iar în final, când moralul unei generații este distrus, a doua generație, crescută în eșecul de a schimba ceva al părinților și îndoctrinată de mică de un regim inuman și victorios, greu va mai avea dorința de a mai crește spre a răsturna ordinea ilegitimă. În anii șaptezeci – optzeci, această a doua generație era trecută de tinerețe, obișnuită cu regimul, acomodată privațiunilor și stilului de viață, adaptată lipsei drepturilor și libertăților.

Cu toate acestea, nu putem încheia partea despre resemnarea colectivă fără să tratăm în particular ceea ce cercetătorii și actorii spun că a fost esența forței represive a regimului comunist: combinația foame – frig. Pentru a plasticiza idea României comuniste, aducem aminte că deținuții politici recunosc că ieșirea din închisoare a fost doar o trecere într-o închisoare mai mare. Pentru prizonierii închisorii Republica Populară Română (mai apoi Republica Socialistă România), cele două ingrediente, foamea și frigul au înfrânt aproape orice urmă de rezistență. Dacă în centrele detenționare erau deținuți, în țară erau părinți, fii și fiice, frați și surori. Dacă la Suceava și Gherla se mai putea pierde doar viața, în afara lor se putea pierde mult mai mult. Foamea și frigul au creat pentru cetățenii români o coeziune socială nemaiîntâlnită. Toți încercau să supraviețuiască și să-și salveze pe cât posibil și rudele sau prietenii. Dacă frigul crea un disconfort drastic, ce în timp s-a transformat în obsesie colectivă, foamea s-a dovedit mult mai rapace și perfidă În mijlocul neîncrederii colective datorată informatorilor Securității, goana după mâncare și lână readucea apropierea prin veșnicul zvon, „se aduce carne la…”. Iar efectele au fost devastatoare și curios de similare strategiei fasciste din Italia lui Mussolini pentru ocuparea populației. Serviciul din timpul zilei, treburile menajere, grija constantă a mâncării (mai ales în anii optzeci, când se manifesta prin statul la cozi), toate au dus la crearea unei rutini necesare ce nu lăsa timp nici măcar copiilor și tinerilor pentru prea multe alte activități. În anii optzeci de exemplu, dacă într-o familie erau mamă, tată și copil, fiecare răspundea de anumite cozi pentru anumite alimente. Foamea dictează revoluții numai când ajunge „la os”. Înainte dictează numai drumul spre mâncare.

Revenind la conceptul de resemnare colectivă, conchidem că implicațiile combinației foame și frig s-au desfășurat pe două planuri. Pe de o parte, crearea unei rutini a dus la obișnuință și a creat idea ciclicității eterne. Pe de cealaltă parte, ocuparea populației într-o activitate de subzistență și centrarea unei obsesii atât în spațiul public, cât și în cel privat, au lăsat prea puțin timp inoculării ideii schimbării. Din păcate, nu ne putem abține de la a trage trista concluzie că procesul resemnării unei națiuni nu este cu mult mai lung decât procesul resemnării unui individ. Lecție care nu e decât încă o dovadă că regimul comunist este și rămâne încă o sursă de demnă de studiat.

Ca ultimă parte a acestei eseu, credem că delimitarea graniței dintre mitul eternității și resemnarea colectivă rămâne unul dintre subiectele ce sunt mult prea condiționate de natura umană pentru a fi vreodată cu adevărat elucidate de mintea umană. Care a fost adevărata trăire a societății românești ? Mitul eternității sau resemnarea colectivă ? Este măcar necesară această dihotomie ? Întrebări pe care autorul și le pune fără a avea pretenția oferirii unui răspuns irefutabil, dar încercând să ofere câteva lămuriri în cele ce urmează.

Alegem să tratăm aceste subiecte luând în considerare trei surse de date: nostalgicii postdecembriști, „memoria obscură” (Oudin-Bastide, 2005) a ororilor primei jumătăți a regimului comunist și reacția colectivă la declanșarea revoluției din 1989 prin prisma istoriei orale.

Prin nostalgici postdecembriști înțelegem acea categorie de persoane care după evenimentele din decembrie 1989 au regretat căderea regimului, indiferent de cum și-au manifestat sau întărit acest regret. Un regim ilegitim, criminal prin acte și politică, asupritor și distrugător; un regim regretat de mulți, nu numai de cei care au avut un trai bun în timpul lui. Fenomenul nu este poate izbitor ori inexplicabil pentru cei care cunosc șocul primilor ani de după revoluție, precum și dificultățile economice ce i-au survenit, însă poate prezenta ceva interes prin prisma acelei rutine pe care o menționam mai devreme. Este cunoscut în psihologie că omul caută un echilibru, iar regimul comunist, chiar dacă îl priva pe individ de multe, asigura tocmai prin acea rutină un echilibru; oferea o zi de mâine sigură, deși morbidă. Cu timpul, oamenii s-au resemnat, apoi s-au obișnuit și în cele din urmă a devenit parte din ei. Pentru oameni care au trăit 30-40 de ani în comunism, mitul eternității nu mai era un mit, era adevărul existenței lor. Un adevăr ce nu mai avea legătură cu resemnarea încă demult.

În ceea ce privește memoria obscură, Patrick Rateau o explica drept acele frânturi de memorie ce s-au transmis, deși politica colectivă era de a uita. După 1964, detenția politică era un subiect tabu, dar semi-vizibil pentru câțiva ani. Deportările fuseseră declarate o greșeală a partidului și deveniseră și ele un subiect aproape interzis. Singurii ce le mai pomeneau, alături de execuțiile începutului, erau vocile diasporei prin Europa Liberă, Deutsche Welle și Radio America. Puțini, mult prea departe și timp de douăzeci de ani, lipsiți de putere. Cu toate acestea, poveștile circulau, mai mult sau mai puțin oficiale și mult mai puțin confirmate de persoane cheie. Frânturi ale ororilor, suficiente însă pentru rupe monotonia ciclicității, aducând aminte ce pățiseră cei care încercaseră să reziste. Realist și statistic vorbind, după anul 1964, prea puțini au mai fost cei care au preluat lupta anticomunistă a anilor patruzeci și cincizeci. Lumea se resemnase, iar faptul că fragmentele macabre ale memoriei obscure, din ce în ce mai multe și mai bogate în detalii, trezeau din ce în ce mai puține inimi este unul dintre argumentele ce-o atestă.

Nu în ultimul rând, reacția colectivă la declanșarea revoluției din decembrie 1989 spune o cu totul altă poveste. Prin studiul istoriei orale, putem observa mai multe fațete ale problemei. Pe de o parte, lumea ajunsese la capătul răbdării; prea multe lipsuri își spuseră cuvântul. Mitul eternității regimului comunist român, condiționat de mitul eternității blocului sovietic ce înconjura România, fusese deja puternic zdruncinat prin revoluțiile din Polonia, Republica Democrată Germană, Ungaria etc. Lumea se trezea dintr-un vis. Resemnarea a fost spulberată de un strigăt și mitul eternității de un elicopter decolând din București. Documentarele, interviurile, cărțile, imaginile cu și despre ce-a fost atunci spun aceeași poveste: frenezia, nu sângele rece au distrus ciclicitatea ce îi strângea pe oameni în piețe și la manifestările de 23 august.

Drept concluzie a discursului nostru, ne axăm cu modestie pe o direcție intermediară, încheind prin a spune că regimul comunist a avut întradevăr capacitatea de a plasa societatea românească între mitul eternității și resemnarea colectivă. Dorim însă să punctăm că deși este un fenomen dihotomic, resemnarea de una singură nu ar fi reușit niciodată să reziste de una singură. Niciodată simpla credință că schimbarea va veni, dar că nu actorul direct implicat o poate aduce, nu poate rezista în fața ororilor pe care le-a însumat socialismul radical. Este mitul eternității, această sumă de îndoctrinare, crimă nepedepsită și joc de-a demiurgul ce a dus la transformarea rezistenței românești în pasivitate îmbibată cu simpla și lipsita de pretenții dorință a zilei de mâine și atât.

Tânăr, rece și singur. La ce să-mi servească puterea pe care mi-o oferi, Doamne, dacă nu pot decât distruge cu ea ? Să conduc un regat de cenușă și marasme. Eu sunt mic, e adevărat. N-am nici măreție, nici strălucire. Tu m-ai făcut așa, dar numai eu am fost suficient de jos să-mi înțeleg frumusețea.

Uiți, tu, Doamne, că eu mă pot așterne pe un zâmbet ?

Rolul discursului politic

În tratarea oricărui act politic, după definirea acestuia în sens larg, trebuie tratat imediat rolul său. Discursul politic este un act eminamente politic, fără nicio importanță juridică, dar extrem de important pentru relațiile stabilite atât între reprezentanții și membri societății civile, cât și între orice tip de actori ai vieții unui stat. Trebuie adăugat în acest punct că discursul politic conferă tuturor persoanelor implicate calitatea de deținător al puterii politice (în diferitele ei instanțe); indiferent dacă este vorba de un simplu cetățean, acesta, prin ascultarea discursului, devine un jucător în viața politică. Afirmăm aceasta deoarece discursul politic își câștigă această calitate numai dacă măcar unul dintre efectele pe care să le producă este de natură politică. Ascultătorul primește așadar mesajul în calitate nu de agent economic (sau nu numai), dar în primul rând în calitate de emitent al puterii politice. În acest punct, ne pare logică afirmarea rolului discursului politic drept obținerea pentru autor sau pentru alte persoane a unui beneficiu de ordin politic. Numai în acest context putem considera existența acestui tip de mesaj drept relevantă.

Înainte de a conchide acest subcapitol al prezentării noastre, considerăm că este extrem de importantă analiza separată și detaliată a unui aspect particular al rolului discursului politic: beneficiul de imagine. Practica politică a unei istorii europene milenare ne dovedește necesitatea unei imagini oportune a politicianului. Niccollo Machiavelli analizează pe larg acest aspect, tratând o serie de personalități în „Principele”. Deocamdată vom aminti un singur percept emis de marele analist politic, extrapolându-l bineînțeles la situația actuală: iubirea celor mulți, deși nestatornică, se bazează pe interese ușor de satisfăcut, deoarece cer numai să nu fie asupriți; a le îndeplini această dorință, în aparență sau în realitate, poate aduce omului politic o siguranță mai mare decât cea oferită de cetăți. Așa cum aminteam și la început, discursul politic formează piatra de temelie a aparenței și atâta vreme cât nu sfidează până și limitele demagogiei, poate înșela ușor, căci tot Machiavelli amintește: mereu se găsește cineva care poate fi înșelat. Încheiem acest punct prin a susține că beneficiul de imagine este astfel facil de obținut pentru cel ce știe a mânui instrumentul discursului politic.

Limitele și adaptabilitatea discursului politic

Înainte de intra în tratarea acestui capitol, dorim să-l anunțăm drept inima acestei prezentări. Discursul politic în practica europeană a demonstrat de-a lungul timpului că nu se poate înscrie decât într-o serie de limite ce țin în principal de cerințele etice, profesionale și morale dezvoltate de marea masă de alegători a fiecărei culturi (de multe ori prin cultură înțelegându-se țară). Spre o mai bună plasticizare, amintim fără a sublinia practica britanică și practica italiană. Diferențele pot fi ușor sesizat. De reținut că nici în acest caz amintit mai sus, nici în restul acestui subcapitol, autorul nu va emite judecăți de calitate bazate criterii etnice sau naționale. În schimb, vom aduce pe rând în discuție următoarele idei: „factorii discursului politic”, „discursul politic între bine și rău”, „miniciuna, omisiunea și adevărul” și „armonizarea scopului cu pericolul”.

Între factorii discursului politic vom impune trei cei mai importanți în opinia noastră: masele, partenerii politici și convingerile proprii. Despre primii doi putem aduce iarăși argumente din opera lui Machiavelli. Dacă suntem de acord că discursul politic este conform ideii enunțate chiar în deschiderea prezentării, vom observa că pentru a putea transmite mesajul destinatarului într-un mod optim, autorul trebuie să-și codifice mesajul în așa fel încât să fie pe înțelesul destinatarului. În cazul de față, destinatarul primește numele generic de „mase”, însă un om politic nu trebuie să se lase amăgit nici de numărul acestora, nici de dorințele lor personale. Masele trebuie să se reflecte în discurs numai sub forma limbajului: stilul trebuie adaptat capacității de a înțelege a fiecăruia, lungimea adaptată spiritului ascultătorului. Numărul nu trebuie să aibă nicio importanță. Discursul trebuie să aibă aceeași forță indiferent de câți ascultători sunt. În limbajul lui Machiavelli, masele sunt „cei mulți” și regăsim idea de mai sus într-una dintre condițiile puse de el: principele trebuie să se arate generos prin participarea la activitățile celor mulți, dar fără a-și pierde niciodată prestanța, aceasta fiind temelia respectului celorlalți. Adresarea unui singur individ precum ar fi o masă de oameni, lăsându-i impresia că votul său contează tot atât de mult ca trei sute ale altora este o dovadă de generozitate oferită celor mulți. Prestanța nu trebuie să aibă de suferit nici acum, cum nu trebuia nici în secolul XVI, căci omul nu va vota un egal al lui și prin prestanță îi este oricui cel mai ușor să-și arate superioritatea, chiar și atunci când aceasta nu este decât o aparență.

În ceea ce-i privește pe partenerii politici („cei puțini și puternici” cum îi numește Machiavelli) rămânem la aceeași părere precum analistul italian: trebuie calibrat spre a-i ataca pe cei ce este oportun să fie atacați și spre a-i ajuta, dar niciodată prea fățiș, pe cei ce este oportun și necesar să fie ajutați. Un discurs politic ce face reclamă în mod vehement atuia este nul, acesta trezind suspiciuni mult prea mari în rândul ascultătorilor.

Am lăsat la deoparte ultimul mare factor, deorece vrem să întărim o idee: părerile proprii, dacă nu concordă cu dorința de a câștiga puterea, nu trebuie să conteze decât în situații excepționale. Discursul politic vizează obținerea câștigului politic; politicianul nu trebuie să vizeze decât ceea ce este oportun. Punctual, amintim iarăși: salvarea aparenței, Singurul fel în care pot influența convingerile proprii discursul politic este următorul: dacă crezul politicianului este cunoscut public, discursul politic trebuie să urmeze aparența respectării crezului omului politic. Machiavelli aduce în acest caz exemplul Papei Alexandru al VI-lea și al politicii sale de guvernare.

Însă cum situăm actul discursului politic în balanța binelui și a răului ? Cum delimităm un act de natură politică atunc când îl cântărim în termeni atât de relativi ? Ne vom axa răspunsul pe esența discurului politic: metamorfozarea realității în aparență. Din punct de vedere al autorului, scopul este atins atunci când obține beneficiul politic. Din punct de vedere al maselor, scopul este atins atunci când sunt informate corect și sunt în măsură să acționeze mai departe. Între aceste două puncte de vedere sunt efectele discursului. Răul se poate astfel manifesta numai în măsura în care un discurs politic duce la asuprirea nejustificată a celor nevinovați. Machiavelli susținea mai degrabă teama decât iubirea ca fundament al puterii, însă în contextul democrației și al jocului aparențelor, susținem că în prezent iubirea este un fundament mult mai plauzibil și mai sigur pentru puterea bazată pe mase. Nu vom trata și efectele relațiilor cu partenerii politici deoarece să păstrăm relațiile politice dintre jucătorii statali în sfera binelui și a răului, oricât de relativă ar fi ea, constituie o utopie. O să ne limităm pe acest subiect la afirmarea superiorității interesului ca marcă a situării discurului politic între bine și rău și vom motiva aceasta printr-un adevăr general: dreptul este separat de morală. Dacă justiția nu urmează întotdeauna căile moralei și acest lucru este general acceptat și împărtășit, de ce politica ar trebui s-o facă ?

Înainte de a vorbi despre limitarea discursului politic din cauza unor eventuale pericole, vom încerca să prezentăm succint felul în care trei noțiuni înrudite pot afecta limitele discursului politic: miniciuna, omisiunea și adevărul. Toate pot fi regăsite într-un discurs, toate având efecte benefice sau distrugătoare, atât pentru autor, cât și pentru ceilalți. A le lua și detalia pe toate este poate inutil într-o prezentare scurtă ca a noastră. Ce vom face însă, este să afirmăm că dintre toate trei, adevărul este cel mai dificil și periculos de manevrat. Oamenii au iertat și vor ierta mereu minciuna și omisiunea – pentru că fac parte din banalitățile vieții, dar nu vor ierta niciodată pe cel ce i-a lovit în mod real prin adevăr, deoarece este crunt să ți se pună o oglindă în față atunci când ești nepregătit.

În final, iată-ne ajunși la ultima parte a acestui subcapitol: armonizarea scopului cu pericolul. Cum scopul l-am reliefat deja în paginile anterioare, ne rămâne doar să definim pericolul drept urmările negative ce pot surveni emiterii mesajului discurului politic. Cum pot surveni și din ce cauză ? Nu vom înșira nici modalități, nici cauze, dar pe scurt: pierderea poziției, imaginii sau potențialului politic. Amintim că dreptul la răzbunare este un drept necesar și de la sine înțeles în lumea politică și unei mișcări greșite i se va răspunde mereu cu atacuri mult mai crunte. Și cum vom armoniza acest pericol ? Prin strategie a priori. Un atac nu va fi niciodată neintenționat și fiecare cuvânt va fi gândit până la ultimul efect. De asemenea, un discurs politic trebuie să fie mereu bine ancorat în prezent, căci ascultătorii nu doresc nici o lecție de istorie cu prea multe amănunte, nici promisiuni lipsite de fundament. Echilibrul oportunismului, iată armonizarea scopului cu pericolul.

Concluzie

În final nu ne vom lungi prin a repovesti tot ce-am spus anterior, dar nu vom ezita de la a-l cita încă o dată pe Niccollo Machiavelli și fie ca prin aceasta să ni se înțeleagă mesajul: „acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să și-l păstreze prieten” iar „acela…care ajunge principe…prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câștige de partea lui poporul, ceea ce-i va fi ușor dacă-l va lua sub oblăduirea lui”.