Judecata de apoi
O lumânare, un altar, un scaun. Un călăreț în fața tuturor. Într-o mână ține un fagure, într-alta un spin. Nu se mișcă și nu vorbește, doar tace, simțind. Sângele-i curge negru din găvanele ochilor; durere necoagulată ce-și urlă nimicnicia.
Descalecă încet și tremurător. Cum altfel când privirile i se varsă muribund ? Șchioapătă la atingerea dalelor, dar continuă până aproape de cele trei daruri prea devreme primite. Acolo, la căldura lumânării, în umbra altarului, se oprește. Nu știe cât a stat, nici cât va sta. Nu știe nici cât vrea să stea. Timpul nu există iar sângele înroșește dalele și picioarele scaunului. Deodată, călărețul se îndreaptă, apropie spinul și fagurele de lumânare. Înroșite și topite le fixează acolo unde numai iubirea și ura au permis de liberă trecere. Zâmbește, deși nu vede nici mai bine, nici mai rău. Se ridică semeț, parcă în viață, lacrimi de sânge erupând precum apa dintr-un baraj fisurat. E nevinovat, o știe călărețul pe aceasta. Nu-i osândă mai mare pe Pământ decât lumea să ți-o vezi prin spin și fagure. Așadar, așteaptă, dalele stropite îngânându-i soarta…
O lumânare, un altar, un scaun; niciodată, dar mereu tăinuite.
