Pauză

„Frica nu știe nici de mamă, nici de tată. Lovește, doboară și continuă să lovească până ce nu viața te părăsește, ci însăși dorința ce stă la baza ei. Nu doare, nu frige; nu se aude și nu se simte. Frica învăluie, acoperă, zdrobește tot ce nu e fizic. Trebuie s-o trăiești. Ironic, nu ?”

Surâse la această ultimă idee. Ridurile din ce în ce mai proeminente îmi adăugau că amintirile începuseră să se zbată dureros pentru acel vas bătrân. Nu mai spuse nimic în continuare. Se întoarse spre vechea Biblie de pe masă și își pironi ochii pe aceasta. Două flăcări negre, ce nu luceau omenesc, îi adânceau privirea parcă încleștată de carte. Buzele, acum strânse spasmodic, parcă înjurau un vechi prieten de beție. Mă contraria acel cap trecut demult prin viață, dar nu mă lăsam să vorbesc. Am vrut să mă ridic și pe măsură ce minutele treceau, și tăcerea, și dorința se adânceau. Nu mă uitase însă:

„Nu te opri atunci, pleacă și nu te mai întoarce prea curând. Sunt obosit.”

M-am ridicat, nu prea hotărât de ce ar trebui să fac. Eram convins că bătrânul se întorsese dintr-un trecut necunoscut mie numai pentru a nu mă bloca și pe mine în bucla temporară a amintirilor sale. Cumva, știam că ar trebui să-i mulțumesc. Știu că am vrut să o fac, dar roșeața ochilor săi m-a oprit. Sângele de azi era singura formă prin care dorea să-mi arate că prezentul nu l-a abandonat. M-am întors, am făcut fix trei pași semi-obscuri și am deschis o ușă ce știam bine că nu-i acolo nici pentru mine, nici pentru el.

„Știi, pentru frică nu te va condamna nimeni. O vei face tu în numele tuturor. Ironic, nu ? E o poveste veche. Mai bătrână decât mine.”

~ prin protonulmioritic pe 28/10/2011.