Zeus
Mergea agale, tremurat. Capul plecat, brațele împreunate la spate formau o imagine țeapănă, însă fragilă a trecutului îndepărtat. Nu era un om urât pentru un bătrân, dar respingea căutătura privitorului. Făcea pași grei, pierduți parcă pe un alt drum ce nu avea sfârșit. Slab, plăpând până la nimicnicie, întorcea din când în când capul albit, apoi îl lăsa la loc, parcă fascinat de caldarâmul sfărâmicios. Însă nu la oameni se uita, deși ei îl priveau. Oamenii, animalele, gospodăriile, toate păreau că se scurg în jurul său.
Ceva din prezența bătrânului îl făcea să pară suspendat între bătăile orologiului; poate privirea, ce te intriga prin vidul creat în fața ochilor; poate chiar ochii ce spuneau povestea a prea mulți ani; poate tremurului bărbiei ori poate neliniștea buzelor. Nimic nu atrăgea o a doua privire și nici ea nu se făcea simțită. În jurul bătrânului, praful continua să se ridice. Oameni, animale și căruțe îl stârneau; nepăsători oamenii precum căruțele. Și de ce, de ce s-ar fi oprit să-l privească ? O pată de liniște lunecând în ritmul morții și al fragilității pe drumul grijilor cotidiene. Când privești în siguranța mormântului, drumul tristeților de zi cu zi îți este închis, cititorule. Sudălmi se împleteau cu saluturi printre pașii săi.
Bătrânul mai făcu, poate chinuit, câțiva pași. Singurul ce părea să-l observe, soarele, nu se resemnă să-l ierte, Era doar un om, un muritor. Nicidecum o stea, nicidecum o lumină. Și bătrânul se pierdu în praf. Brusc, fragilitatea se prăbuși, impregnând un pământ fără vârstă cu seva unui timp cernut. Nimic nu auzi și nimic nu se auzi.
În final, liniștea îi asurzi pe toți.
