Comunismul – între mitul eternității și resemnarea colectivă

Între fenomenele, fie ele de diverse naturi, ce au zguduit statele de-a lungul secolului XX, comunismul este printre singurele a căror pregnanță s-a dovedit sinonimă cu obsesia colectivelor. Regim politic, ideologie, curent economic, direcție culturală sau școală juridică, socialismul radical, cum a mai fost numit la începuturile sale, a dovedit o multilateralitate ce nu a încetat niciodată să surprindă cercetătorul și să marcheze actorul sau observatorul.

Premisa discursului pe care dorim să vi-l supunem atenției este un obicei al agenților NKVD ce activau pe teritoriul Republicii Socialiste Sovietice Moldova de a-și marca anumite documente cu mențiunea „a se păstra pentru totdeauna” (traducere aproximativă) și problema ce vom încerca să o atingem este granița subțire ce a ajuns să se formeze cu timpul între mitul eternității, promovat de regim și starea de resemnare colectivă a populației, la care credem că s-a ajuns spre și în timpul anilor optzeci. Unde se despart cele două noțiuni și unde se apropie până la contopire ?

Începuturile comunismului românesc, anii 1947-1949, cu o prelungire detenționară cu caracter de experiment spre anul 1951, au fost marcate de strădaniile regimului nou instaurat de a-și consolida puterea. Ținem să amintim încă de la început că, deși strategia adoptată nu era nici pe departe originală, nou creată pentru acest spațiu, modul și mijloacele necesare aplicării ei au fost adaptate unor condiții diferite de cele ale mediului inițial, Rusia anului 1917. Înăbușirea protestelor studențești și a manifestărilor promonarhiste, greva regală, opoziția elitei politice și intelectuale, memorandumurile înaintate ambasadelor puterilor vestice, toate au fost semne ce prevesteau nevoia îngenuncherii unei populații ostile Armatei Roșii și ideii comunismului. Cu toate acestea, înscenarea de la Tămădău, procesele spectacol ale liderilor țărăniști, încetarea „benevolă” a activității Partidului Național Liberal au dovedit că instaurarea comunismului era posibilă, deși dificilă. De asemenea, celebra frază „puțini am fost, mulți am rămas” dovedește același adevăr de mai sus. Credem că originile mitului eternității se găsesc chiar în acest proces anevoios. Partidul și Moscova totodată, realizaseră că zdrobirea rezistenței anticomuniste avea să fie violentă și de lungă durată și singura șansă de a se asigura stabilitatea viitoare era inocularea credinței că orice act ostil este periculos și inutil, deoarece oricum nu avea cum să se mai schimbe ceva. Ororile care au urmat până în 1964 au fost actele văzute ca necesare de regim pentru a demonstra că nimic nu scapă nepedepsit iar justiția pervertită românească nu avea cum să fie sancționată de niciun forum internațional. Fie că vorbim de reeducările de la Pitești, Aiud și Gherla, fie că ne gândim la execuțiile din mediul rural sau la cadavrele afișate pe străzi în mediul urban, cu precădere în București, nu putem să nu observăm acea dorință satisfăcută în mod bestial de dovedi că regimul nu se mai schimbă.

Mitul eternității nu este în opinia noastră un simplu concept, ci o adevărată doctrină ajunsă concluzie pentru cadrele direct afiliate partidului; o politică de stat ce și-a întărit adevărul prin exterminarea sistematică a elitelor românești în închisori sau în afara lor.

Dar cum s-a trecut de la rezistență – intelectuală, politică, economică și chiar armată – la resemnare colectivă ? A fost strategia politică a regimului cea care a triumfat sau un întreg cumul de factori ce și-au spus în cele din urmă cuvântul și mai ales, cum de s-a manifestat la sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor optzeci ?

Un cumul de factori vom spune; un cumul ce dictează prin relație cauză – efect perioada sfârșitului anilor șaptezeci, începutul anilor optzeci. Resemnarea, în psihologia colectivă, precum precum și în cea individuală, rămâne un proces de durată. Un mare sociolog francez, Rouquette, remarca într-un volum dedicat psihologiei colective că atunci când vorbim de trăiri ale colectivului, întotdeauna avem de-a face cu o cernere a trăirilor individuale sub imperiul contextului, la final rămânând doar acelea care se potrivesc cel mai bine percepției și dinamicii colective. Cum se poate, deci, explica fenomenul resemnării colective ?

Alegem trei factori determinanți: strategia politică pentru instaurarea regimului, lipsa suportului vestic și schimbarea generațiilor. În ceea ce privește strategia politică, nu putem să nu reamintim că impactul tuturor celor descrise mai sus (în detalierea succintă aflată în partea despre mitul eternității) nu avea cum să nu lase urme. Arestările, cadavrele de pe străzi, deportările, execuțiile, anchetele, prezența armatei roșii, toate au dus la crearea unei stări permanente de teroare până în spre mijlocul anilor cincizeci. Reprimarea revoluției din Ungaria în 1956, urmată de arestările masive de studenți, înfrângerea rezistențelor din munți și executarea partizanilor sunt alte momente cheie. În final, lovitura a venit prin eliberarea deținuților politici în anii 1963-1964. Apariția fostei elite, redusă la o mână de oase în piele, a redus vechiul slogan „Trăiască partizanii până vin americanii” la o simplă amintire a unor vremuri mai pline de speranță. Credem că este foarte importantă sublinierea ultimului moment menționat, deoarece în ochii populației, această eliberare generală a avut efectul unei lovituri de ciocan. Mesajul era clar: i-am încarcerat, i-am schingiuit, i-am omorât timp de mai mult de un deceniu, totul pe nedrept și nimeni nu s-a atins de noi. Lipsa suportului vestic a însemnat exact acest lucru: vestul lipsit de reacție. Vestul care deși era așteptat, care deși se anunța venind, nu a venit. Dacă o jertfă este un simbol care poate ridica națiuni la luptă, o mie de jertfe în van sunt un simbol care pot distruge moralul unei națiuni. Iar în final, când moralul unei generații este distrus, a doua generație, crescută în eșecul de a schimba ceva al părinților și îndoctrinată de mică de un regim inuman și victorios, greu va mai avea dorința de a mai crește spre a răsturna ordinea ilegitimă. În anii șaptezeci – optzeci, această a doua generație era trecută de tinerețe, obișnuită cu regimul, acomodată privațiunilor și stilului de viață, adaptată lipsei drepturilor și libertăților.

Cu toate acestea, nu putem încheia partea despre resemnarea colectivă fără să tratăm în particular ceea ce cercetătorii și actorii spun că a fost esența forței represive a regimului comunist: combinația foame – frig. Pentru a plasticiza idea României comuniste, aducem aminte că deținuții politici recunosc că ieșirea din închisoare a fost doar o trecere într-o închisoare mai mare. Pentru prizonierii închisorii Republica Populară Română (mai apoi Republica Socialistă România), cele două ingrediente, foamea și frigul au înfrânt aproape orice urmă de rezistență. Dacă în centrele detenționare erau deținuți, în țară erau părinți, fii și fiice, frați și surori. Dacă la Suceava și Gherla se mai putea pierde doar viața, în afara lor se putea pierde mult mai mult. Foamea și frigul au creat pentru cetățenii români o coeziune socială nemaiîntâlnită. Toți încercau să supraviețuiască și să-și salveze pe cât posibil și rudele sau prietenii. Dacă frigul crea un disconfort drastic, ce în timp s-a transformat în obsesie colectivă, foamea s-a dovedit mult mai rapace și perfidă În mijlocul neîncrederii colective datorată informatorilor Securității, goana după mâncare și lână readucea apropierea prin veșnicul zvon, „se aduce carne la…”. Iar efectele au fost devastatoare și curios de similare strategiei fasciste din Italia lui Mussolini pentru ocuparea populației. Serviciul din timpul zilei, treburile menajere, grija constantă a mâncării (mai ales în anii optzeci, când se manifesta prin statul la cozi), toate au dus la crearea unei rutini necesare ce nu lăsa timp nici măcar copiilor și tinerilor pentru prea multe alte activități. În anii optzeci de exemplu, dacă într-o familie erau mamă, tată și copil, fiecare răspundea de anumite cozi pentru anumite alimente. Foamea dictează revoluții numai când ajunge „la os”. Înainte dictează numai drumul spre mâncare.

Revenind la conceptul de resemnare colectivă, conchidem că implicațiile combinației foame și frig s-au desfășurat pe două planuri. Pe de o parte, crearea unei rutini a dus la obișnuință și a creat idea ciclicității eterne. Pe de cealaltă parte, ocuparea populației într-o activitate de subzistență și centrarea unei obsesii atât în spațiul public, cât și în cel privat, au lăsat prea puțin timp inoculării ideii schimbării. Din păcate, nu ne putem abține de la a trage trista concluzie că procesul resemnării unei națiuni nu este cu mult mai lung decât procesul resemnării unui individ. Lecție care nu e decât încă o dovadă că regimul comunist este și rămâne încă o sursă de demnă de studiat.

Ca ultimă parte a acestei eseu, credem că delimitarea graniței dintre mitul eternității și resemnarea colectivă rămâne unul dintre subiectele ce sunt mult prea condiționate de natura umană pentru a fi vreodată cu adevărat elucidate de mintea umană. Care a fost adevărata trăire a societății românești ? Mitul eternității sau resemnarea colectivă ? Este măcar necesară această dihotomie ? Întrebări pe care autorul și le pune fără a avea pretenția oferirii unui răspuns irefutabil, dar încercând să ofere câteva lămuriri în cele ce urmează.

Alegem să tratăm aceste subiecte luând în considerare trei surse de date: nostalgicii postdecembriști, „memoria obscură” (Oudin-Bastide, 2005) a ororilor primei jumătăți a regimului comunist și reacția colectivă la declanșarea revoluției din 1989 prin prisma istoriei orale.

Prin nostalgici postdecembriști înțelegem acea categorie de persoane care după evenimentele din decembrie 1989 au regretat căderea regimului, indiferent de cum și-au manifestat sau întărit acest regret. Un regim ilegitim, criminal prin acte și politică, asupritor și distrugător; un regim regretat de mulți, nu numai de cei care au avut un trai bun în timpul lui. Fenomenul nu este poate izbitor ori inexplicabil pentru cei care cunosc șocul primilor ani de după revoluție, precum și dificultățile economice ce i-au survenit, însă poate prezenta ceva interes prin prisma acelei rutine pe care o menționam mai devreme. Este cunoscut în psihologie că omul caută un echilibru, iar regimul comunist, chiar dacă îl priva pe individ de multe, asigura tocmai prin acea rutină un echilibru; oferea o zi de mâine sigură, deși morbidă. Cu timpul, oamenii s-au resemnat, apoi s-au obișnuit și în cele din urmă a devenit parte din ei. Pentru oameni care au trăit 30-40 de ani în comunism, mitul eternității nu mai era un mit, era adevărul existenței lor. Un adevăr ce nu mai avea legătură cu resemnarea încă demult.

În ceea ce privește memoria obscură, Patrick Rateau o explica drept acele frânturi de memorie ce s-au transmis, deși politica colectivă era de a uita. După 1964, detenția politică era un subiect tabu, dar semi-vizibil pentru câțiva ani. Deportările fuseseră declarate o greșeală a partidului și deveniseră și ele un subiect aproape interzis. Singurii ce le mai pomeneau, alături de execuțiile începutului, erau vocile diasporei prin Europa Liberă, Deutsche Welle și Radio America. Puțini, mult prea departe și timp de douăzeci de ani, lipsiți de putere. Cu toate acestea, poveștile circulau, mai mult sau mai puțin oficiale și mult mai puțin confirmate de persoane cheie. Frânturi ale ororilor, suficiente însă pentru rupe monotonia ciclicității, aducând aminte ce pățiseră cei care încercaseră să reziste. Realist și statistic vorbind, după anul 1964, prea puțini au mai fost cei care au preluat lupta anticomunistă a anilor patruzeci și cincizeci. Lumea se resemnase, iar faptul că fragmentele macabre ale memoriei obscure, din ce în ce mai multe și mai bogate în detalii, trezeau din ce în ce mai puține inimi este unul dintre argumentele ce-o atestă.

Nu în ultimul rând, reacția colectivă la declanșarea revoluției din decembrie 1989 spune o cu totul altă poveste. Prin studiul istoriei orale, putem observa mai multe fațete ale problemei. Pe de o parte, lumea ajunsese la capătul răbdării; prea multe lipsuri își spuseră cuvântul. Mitul eternității regimului comunist român, condiționat de mitul eternității blocului sovietic ce înconjura România, fusese deja puternic zdruncinat prin revoluțiile din Polonia, Republica Democrată Germană, Ungaria etc. Lumea se trezea dintr-un vis. Resemnarea a fost spulberată de un strigăt și mitul eternității de un elicopter decolând din București. Documentarele, interviurile, cărțile, imaginile cu și despre ce-a fost atunci spun aceeași poveste: frenezia, nu sângele rece au distrus ciclicitatea ce îi strângea pe oameni în piețe și la manifestările de 23 august.

Drept concluzie a discursului nostru, ne axăm cu modestie pe o direcție intermediară, încheind prin a spune că regimul comunist a avut întradevăr capacitatea de a plasa societatea românească între mitul eternității și resemnarea colectivă. Dorim însă să punctăm că deși este un fenomen dihotomic, resemnarea de una singură nu ar fi reușit niciodată să reziste de una singură. Niciodată simpla credință că schimbarea va veni, dar că nu actorul direct implicat o poate aduce, nu poate rezista în fața ororilor pe care le-a însumat socialismul radical. Este mitul eternității, această sumă de îndoctrinare, crimă nepedepsită și joc de-a demiurgul ce a dus la transformarea rezistenței românești în pasivitate îmbibată cu simpla și lipsita de pretenții dorință a zilei de mâine și atât.

~ prin protonulmioritic pe 02/08/2011.