Discursul politic – sub imperiul notelor machiavelliene

Practica politică relevă două idei cercetătorului: că este un joc al aparenței câștigătoare și că manipularea aparenței aduce mai adesea schimbarea realității și cu beneficii mai mari pentru regizor decât manipularea directă a realității. Tot cercetătorul va conchide în deplină siguranță că aparența este forma de exercițiu a realității, idee pe deplin însușită de strategii politici contemporani din studiul arhitecților statali trecuți. Judecând în această paradigmă, alegem să tratăm succint discursul politic, așa cum a fost, este și ar trebui să fie și dacă este să îmbrățișăm idealismul, o vom face numai pentru scurt timp și numai spre reliefarea unui pragmatism niciodată uitat de istoria marilor oameni. Considerând discursul politic drept arta metamorfozării realității în aparență și transmiterea cu succes a acesteia spre însușire maselor și partenerilor politici, vom încerca o reliefare indirectă a necesității sale în contextul democrației. De asemenea, spre o mai bună înțelegere a ideilor prezentate, vom păstra întotdeauna în minte că în opinia autorului, democrația reprezintă un regim artificial în condițiile unei naturi umane în stare neadaptată unei utopii evolutive.

Rolul discursului politic

În tratarea oricărui act politic, după definirea acestuia în sens larg, trebuie tratat imediat rolul său. Discursul politic este un act eminamente politic, fără nicio importanță juridică, dar extrem de important pentru relațiile stabilite atât între reprezentanții și membri societății civile, cât și între orice tip de actori ai vieții unui stat. Trebuie adăugat în acest punct că discursul politic conferă tuturor persoanelor implicate calitatea de deținător al puterii politice (în diferitele ei instanțe); indiferent dacă este vorba de un simplu cetățean, acesta, prin ascultarea discursului, devine un jucător în viața politică. Afirmăm aceasta deoarece discursul politic își câștigă această calitate numai dacă măcar unul dintre efectele pe care să le producă este de natură politică. Ascultătorul primește așadar mesajul în calitate nu de agent economic (sau nu numai), dar în primul rând în calitate de emitent al puterii politice. În acest punct, ne pare logică afirmarea rolului discursului politic drept obținerea pentru autor sau pentru alte persoane a unui beneficiu de ordin politic. Numai în acest context putem considera existența acestui tip de mesaj drept relevantă.

Înainte de a conchide acest subcapitol al prezentării noastre, considerăm că este extrem de importantă analiza separată și detaliată a unui aspect particular al rolului discursului politic: beneficiul de imagine. Practica politică a unei istorii europene milenare ne dovedește necesitatea unei imagini oportune a politicianului. Niccollo Machiavelli analizează pe larg acest aspect, tratând o serie de personalități în „Principele”. Deocamdată vom aminti un singur percept emis de marele analist politic, extrapolându-l bineînțeles la situația actuală: iubirea celor mulți, deși nestatornică, se bazează pe interese ușor de satisfăcut, deoarece cer numai să nu fie asupriți; a le îndeplini această dorință, în aparență sau în realitate, poate aduce omului politic o siguranță mai mare decât cea oferită de cetăți. Așa cum aminteam și la început, discursul politic formează piatra de temelie a aparenței și atâta vreme cât nu sfidează până și limitele demagogiei, poate înșela ușor, căci tot Machiavelli amintește: mereu se găsește cineva care poate fi înșelat. Încheiem acest punct prin a susține că beneficiul de imagine este astfel facil de obținut pentru cel ce știe a mânui instrumentul discursului politic.

Limitele și adaptabilitatea discursului politic

Înainte de intra în tratarea acestui capitol, dorim să-l anunțăm drept inima acestei prezentări. Discursul politic în practica europeană a demonstrat de-a lungul timpului că nu se poate înscrie decât într-o serie de limite ce țin în principal de cerințele etice, profesionale și morale dezvoltate de marea masă de alegători a fiecărei culturi (de multe ori prin cultură înțelegându-se țară). Spre o mai bună plasticizare, amintim fără a sublinia practica britanică și practica italiană. Diferențele pot fi ușor sesizat. De reținut că nici în acest caz amintit mai sus, nici în restul acestui subcapitol, autorul nu va emite judecăți de calitate bazate criterii etnice sau naționale. În schimb, vom aduce pe rând în discuție următoarele idei: „factorii discursului politic”, „discursul politic între bine și rău”, „miniciuna, omisiunea și adevărul” și „armonizarea scopului cu pericolul”.

Între factorii discursului politic vom impune trei cei mai importanți în opinia noastră: masele, partenerii politici și convingerile proprii. Despre primii doi putem aduce iarăși argumente din opera lui Machiavelli. Dacă suntem de acord că discursul politic este conform ideii enunțate chiar în deschiderea prezentării, vom observa că pentru a putea transmite mesajul destinatarului într-un mod optim, autorul trebuie să-și codifice mesajul în așa fel încât să fie pe înțelesul destinatarului. În cazul de față, destinatarul primește numele generic de „mase”, însă un om politic nu trebuie să se lase amăgit nici de numărul acestora, nici de dorințele lor personale. Masele trebuie să se reflecte în discurs numai sub forma limbajului: stilul trebuie adaptat capacității de a înțelege a fiecăruia, lungimea adaptată spiritului ascultătorului. Numărul nu trebuie să aibă nicio importanță. Discursul trebuie să aibă aceeași forță indiferent de câți ascultători sunt. În limbajul lui Machiavelli, masele sunt „cei mulți” și regăsim idea de mai sus într-una dintre condițiile puse de el: principele trebuie să se arate generos prin participarea la activitățile celor mulți, dar fără a-și pierde niciodată prestanța, aceasta fiind temelia respectului celorlalți. Adresarea unui singur individ precum ar fi o masă de oameni, lăsându-i impresia că votul său contează tot atât de mult ca trei sute ale altora este o dovadă de generozitate oferită celor mulți. Prestanța nu trebuie să aibă de suferit nici acum, cum nu trebuia nici în secolul XVI, căci omul nu va vota un egal al lui și prin prestanță îi este oricui cel mai ușor să-și arate superioritatea, chiar și atunci când aceasta nu este decât o aparență.

În ceea ce-i privește pe partenerii politici („cei puțini și puternici” cum îi numește Machiavelli) rămânem la aceeași părere precum analistul italian: trebuie calibrat spre a-i ataca pe cei ce este oportun să fie atacați și spre a-i ajuta, dar niciodată prea fățiș, pe cei ce este oportun și necesar să fie ajutați. Un discurs politic ce face reclamă în mod vehement atuia este nul, acesta trezind suspiciuni mult prea mari în rândul ascultătorilor.

Am lăsat la deoparte ultimul mare factor, deorece vrem să întărim o idee: părerile proprii, dacă nu concordă cu dorința de a câștiga puterea, nu trebuie să conteze decât în situații excepționale. Discursul politic vizează obținerea câștigului politic; politicianul nu trebuie să vizeze decât ceea ce este oportun. Punctual, amintim iarăși: salvarea aparenței, Singurul fel în care pot influența convingerile proprii discursul politic este următorul: dacă crezul politicianului este cunoscut public, discursul politic trebuie să urmeze aparența respectării crezului omului politic. Machiavelli aduce în acest caz exemplul Papei Alexandru al VI-lea și al politicii sale de guvernare.

Însă cum situăm actul discursului politic în balanța binelui și a răului ? Cum delimităm un act de natură politică atunc când îl cântărim în termeni atât de relativi ? Ne vom axa răspunsul pe esența discurului politic: metamorfozarea realității în aparență. Din punct de vedere al autorului, scopul este atins atunci când obține beneficiul politic. Din punct de vedere al maselor, scopul este atins atunci când sunt informate corect și sunt în măsură să acționeze mai departe. Între aceste două puncte de vedere sunt efectele discursului. Răul se poate astfel manifesta numai în măsura în care un discurs politic duce la asuprirea nejustificată a celor nevinovați. Machiavelli susținea mai degrabă teama decât iubirea ca fundament al puterii, însă în contextul democrației și al jocului aparențelor, susținem că în prezent iubirea este un fundament mult mai plauzibil și mai sigur pentru puterea bazată pe mase. Nu vom trata și efectele relațiilor cu partenerii politici deoarece să păstrăm relațiile politice dintre jucătorii statali în sfera binelui și a răului, oricât de relativă ar fi ea, constituie o utopie. O să ne limităm pe acest subiect la afirmarea superiorității interesului ca marcă a situării discurului politic între bine și rău și vom motiva aceasta printr-un adevăr general: dreptul este separat de morală. Dacă justiția nu urmează întotdeauna căile moralei și acest lucru este general acceptat și împărtășit, de ce politica ar trebui s-o facă ?

Înainte de a vorbi despre limitarea discursului politic din cauza unor eventuale pericole, vom încerca să prezentăm succint felul în care trei noțiuni înrudite pot afecta limitele discursului politic: miniciuna, omisiunea și adevărul. Toate pot fi regăsite într-un discurs, toate având efecte benefice sau distrugătoare, atât pentru autor, cât și pentru ceilalți. A le lua și detalia pe toate este poate inutil într-o prezentare scurtă ca a noastră. Ce vom face însă, este să afirmăm că dintre toate trei, adevărul este cel mai dificil și periculos de manevrat. Oamenii au iertat și vor ierta mereu minciuna și omisiunea – pentru că fac parte din banalitățile vieții, dar nu vor ierta niciodată pe cel ce i-a lovit în mod real prin adevăr, deoarece este crunt să ți se pună o oglindă în față atunci când ești nepregătit.

În final, iată-ne ajunși la ultima parte a acestui subcapitol: armonizarea scopului cu pericolul. Cum scopul l-am reliefat deja în paginile anterioare, ne rămâne doar să definim pericolul drept urmările negative ce pot surveni emiterii mesajului discurului politic. Cum pot surveni și din ce cauză ? Nu vom înșira nici modalități, nici cauze, dar pe scurt: pierderea poziției, imaginii sau potențialului politic. Amintim că dreptul la răzbunare este un drept necesar și de la sine înțeles în lumea politică și unei mișcări greșite i se va răspunde mereu cu atacuri mult mai crunte. Și cum vom armoniza acest pericol ? Prin strategie a priori. Un atac nu va fi niciodată neintenționat și fiecare cuvânt va fi gândit până la ultimul efect. De asemenea, un discurs politic trebuie să fie mereu bine ancorat în prezent, căci ascultătorii nu doresc nici o lecție de istorie cu prea multe amănunte, nici promisiuni lipsite de fundament. Echilibrul oportunismului, iată armonizarea scopului cu pericolul.

Concluzie

În final nu ne vom lungi prin a repovesti tot ce-am spus anterior, dar nu vom ezita de la a-l cita încă o dată pe Niccollo Machiavelli și fie ca prin aceasta să ni se înțeleagă mesajul: „acela care ajunge principe prin favoarea poporului, trebuie să și-l păstreze prieten” iar „acela…care ajunge principe…prin favoarea celor mari, va trebui să caute să câștige de partea lui poporul, ceea ce-i va fi ușor dacă-l va lua sub oblăduirea lui”.

~ prin protonulmioritic pe 22/05/2011.