Filosofia, falsa știință

M-am pierdut într-o știință eșuată. O știință al cărei scop era să mă descopere, să-mi deschidă o poartă prea mult închisă – spun ei. M-am lovit, inocent fiind, de un zid de cuvinte ce fusese furat  de pe a vecinului parcelă. Și abia când m-am regăsit în durere m-am enervat. Ce infatuat preamărit de modernitate îmi plasase acel obstacol în cale ? Să-mi aflu răspunsul m-a obsedat atât încât am început să privesc zidul din spatele său. Cărămizi grele, combinate cu mortar și pietre de râu, aceasta era compoziția. O bătaie de cap, pe scurt.

M-am uitat în jur, pe lunga stradă. Și vecinii aveau ziduri. Izbitor de asemănătoare între ele, dar acestea aveau ceva în plus. Prin ele se anunțau construcțiile din spatele lor. Tot cărămizi, tot mortar, tot pietre de râu, dar în ton cu casele, forturile, blocurile; clădiri construite din aceleași materiale. Pentru ele, zidul era o introducere, o cheie, o construcție mai simplă ce, odată înțeleasă, îmi permitea să pătrund în gusturile, ideile și intențiile arhitecților întregului.

Îmi plăceau zidurile celorlalte grădini. Le înțelegeam, le apreciam greutatea și rigiditatea. Întorcându-mă la grădina mea, m-am lovit iar de nenorocitul obstacol. Acum nu mai aveam ce să apreciez la el. În spate era o grădină superbă; antiteză totală. Viață după o cărămidă, seva dincolo de piatră. Zidul meu nu anunța nimic, nu mă ajuta să înțeleg nimic.

Mi se făcuse lehamite. Mă gândeam să ignor zidul și să mă concentrez pe grădină. Poate găseam astfel intenția arhitecților. După zece minute de privit și plimbat, descopăr roadele alegerii mele. Înlocuisem sentimentul de enervare cu cel de frustrare. Nimic din ce era acolo nu era complet. Flori fără petale, copaci fără coroană, alei fără punct final. Mă gândeam cu oroare: o natură fără finalitate, fără putința de a mulțumi.  Natură diformă ? Ordinea era răsturnată, descompusă, dar frumos împărțită. Florile erau lângă flori, aleile între alei și întregul era grădina. Niciun rod nu avea cum să apară acolo; nimic nu îndreptățea continuitatea vieții. Totul era o încercare, o intenție de a contura un profil. Fără formă certă, un eșec prezent. Fără rod direct, un eșec viitor.

Ce căuta, deci, acea grădină pe frumoasa stradă ? Dacă își nega rolul tocmai prin lipsa finalității sale, cum putea sta în continuare între acele construcții ce se autojustificau tocmai prin caracterul lor final-evolutiv ? M-am întors iar către zid. Să fie atât de important ?

~ prin protonulmioritic pe 23/03/2011.