Ceasul rău
Uitasem lampa arzând.
Ceasul curgea încet, lăsându-mă doar cu o dâră slinoasă, pe alocuri întunecată. Cifrele, rigide mereu pe cadran, se amestecaseră cu secundarul, singurul ce nu-și găsea niciodată odihna. Atunci mi-am dat abia seama că niciodată un ceas nu este un întreg. Zecile de piese își îndeplinesc funcția fără a se uni niciodată cu celelalte. Se îndărătnicesc în a-și îndeplini rolul, lovind fără încetare în armonia tuturor. Ce diferență între dâra mea și mecanismul ce ne obsedează pe toți. Prin contopire, prin renunțare, piesele găsiseră calea către ieșirea din cerc. Inutil celorlalți, sfidător în esență, ceasul meu arăta pentru prima oară ora exactă. Acolo, între punctele întunecate și slinoase, prezentul își pierdea sensul. Clipa se autonega.
Am adormit privind acea urmă. Când m-am trezit, totul era rece. Căldura lămpii dispăruse, la fel și mobilitatea ceasului meu. Se întărise într-o dungă neuniformă, strânsă spasmodic într-o încercare de împrăștiere pe podea. Să fie eternitatea doar o formă de stagnare ? M-am uitat mai atent și abia atunci mi-am dat seama: lampa mea, uitată aprinsă, făcuse totul posibil. Eroarea, cea mai liberă dintre exprimări, era cea care născuse metamorfoza. Să fim oare atât de damnați prin civilizația noastră, încât numai prin eroare să ne putem elibera ? Omul este singurul animal ce nici într-o dâră nu se mai poate regăsi. Cât de singur trebuie să fie un asemenea suflet.
