Regretul mișelesc
Pași. E tot ce aud. Gândurile toate îmi fug atunci când se apropie. Mă sperie cumplit. Le-am strigat să se oprească. M-au ignorat continuând. Și mai tare, Doamne. Acum mă dor și fiecare pare să-mi împlânte o suferință în plus. M-am zvârcolit prea tare. Ce-i drept, m-au amenințat că așa va fi dacă nu-i accept. Nu doar o dată am încercat să plec eu, dar m-au urmat. Neobosiți, se apropie. Tot mai mult. De ce aș fugi ? Sunt în mine deja. Sunt în afara mea. În goană nu pot salva decât spațiul dintre mine și ei. Tot restul e al lor, inclusiv eu. Acum știu că frica nu e un sentiment egoist. Te împarte cu sursa ei. Iar eu, eu ce-am învățat ? Nimic. După toate regulile universului, le aparțin acum. Prin groază m-am dăruit. Cine rămâne deci vinovat ? Eu, ei. Nici măcar nu pot să-i învinovățesc. Frica fuge în ceva ce nu-i aparține. Pașii, calmi, cer doar ce-i al lor. Iar eu ? Eu doar exist. Frica fuge. Pașii urmăresc. Eu sunt între și niciunde…
Regret.
