Agonie
Se întoarse încet. Tic… Privi în urmă şi nu mai apucă să zâmbească. O lume întreagă îl sfâşia într-o încercare patetică de a se dezrobi. Nimic nu-i putea ajuta. Morţii nu se răzbună. Pentru ce ar face-o ? Exstenţa îşi are propriile reguli, propriile realităţi. Existenţa se guvernează prin ea însăşi. Un mort n-o poate influenţa. S-a decis demult, când timpul era încă mic. Ha. Durerea nu duce nicăieri. O satiriză în timp ce încerca să zâmbească. Ridică atunci două degete. Părea că cere cuvântul unui tribunal scufundat în bezna micuţei camere. Lipsite de replică, degetele se chirciră. Se întoarseră încet şi se lăsară. Tac… Nu mai avea suflu, dar cuvintele tot vroiau să iasă. Ridică atunci privirea şi sclipirea de inteligenţă se lăsă înghiţită de întuneric. Ce să vadă când nu e cine să o vadă ? Nimic şi nimeni se identificau în faţa lui. Inexistenta defila triumfătoare printre caznele existenţei. Se lăsă atunci din nou pe spate. Tic… Privea tavanul. O imagine uniformă, fără detalii. Linişte din nou. Între două spasme, apucă să o analizeze. Brusc, realiză că nu mai putea să o împartă. Era clar. Tac…
