Paroxism aberant
Priveşte, din nou se agaţă de soare. Îi era frig, foarte frig; mi-a mărturisit. Prea mult îngheţase între diferite raze, fugind printre tăciuni, admirând micile scântei ce numai în întunericul absolut te pot impresiona. Prea mult, a ţipat în final şi m-a privit cu un verde palid; două globuri de gheaţă jucate cu viteză pe o câmpie lividă. Atunci am tăcut şi n-am putut să o ajut. Nu vroia nici iubire, nici prietenie. Ura şi brutalitatea o lăsau nepăsătoare. Să o trezesc îmi părea imposibil, poate chiar neindicat. Cândva, când se învârtea fericită între tăciuni mi-a spus că nimeni nu o poate judeca mai bine decât mine şi avea dreptate. Obiectivitatea mea era perfectă. Eu nu eram între tăciuni şi nu cunoscusem fericirea lor. Nefericirea judeca fericirea. Er form. I-am zâmbit sincer atunci şi mi-am primit zâmbetul înapoi. Astăzi – eu printre pietre, ea prinsă de Soare – nu mai înţeleg de ce am zâmbit atunci. Nu înţeleg nici de ce zâmbesc acum.
Ricoşa din raze. Privea departe şi spera la căldură. Numai a călca între umbre o îngrozea. Nemernice creaturi, silite prin creaţie să trăiască în voia unui Pantocrator dezvăluit. A trăi pentru a-ţi înţelege creatorul înseamnă a trăi pentru a crea. A-l înţelege şi a nu putea să-l depăşeşti înseamnă a muri. I-am spus-o de multe ori, dar nu m-a ascultat. Umbrele sunt pentru mine cea mai nefericită colecţie de morţi. Fascinant, dar ea nu mă ascultă. Căuta căldură, din ce în ce mai multă caldură. A îmbrăţişat razele, a ajuns să privească doar în lumină. Atunci n-a mai putut vedea razele. A ignorat tăciunii şi n-a mai observat scânteile. N-a mai văzut nimic decât Soarele. L-a dorit dincolo de orice, dincolo de ea. Se mistuise.
Soarele e nevinovat.
