Falsă despărţire
Am privit-o multă vreme în timp ce se depărta, dar chiar înainte de a dispărea din ochii şi viaţa mea, m-am întors şi am plecat. Făceam paşi maşinali, lipsiţi de prezenţa prea multor gânduri. Prea puternică este întrebarea când ea ne guvernează clipele. În acel unic pas al ei, ultimul ce părea că aveam să-l mai simt vreodată rezonând în adâncurile mele, era totuşi şi speranţă. Mică; o picătură de mercuri. Iar eu o distrusesem şi încă nu înţelegeam de ce. Să fiu un pesimist incurabil ? Chiar dacă da, nu aveam dreptul să-mi refuz speranţa acelui ultim pas. Încă n-am reuşit să mă conving că s-a întors spre mine în acel moment pe care eu mi l-am negat propriului destin. Iar ce-i mai rău nu e că poate am pierdut-o astfel. Nu sunt atât de vulgar încât să mă preocup de astfel de mici impedimente, demne să smulgă lacrimi false şi mâhniri de după-amiază adolescenţilor şi cucoanelor. Latura mea sentimentală se izbeşte prea des de un zid de grea raţionalitate doar pentru a se reîntoarce într-o carceră căreia cei mai fericiţi dintre noi îi spun suflet. Cu o groaznică întorsătură din fâlfâit de aripi, puterea propriilor mele acţiuni m-a izbit. Un ultim pas devenit un prim concept. Întorcându-mă, am ales. Am acţionat atunci când viaţa nu-mi dădea niciun motiv s-o fac. Sfidasem în modul cel mai pur o ordine pe care întreg universul mi-o aşternuse la picioare.
Că eram singur era unicul meu gând. Nu pentru că ea mă părăsise. Am înţeles repede că nu aceasta mă preocupa. Pentru mine nu mai exista ordine predefinită. Nicio entitate cerească nu se mai preocupa de soarta mea acum. Însăşi noţiunea de destin dispăruse din vocabularul îngerilor pentru mine. Eram singur. Eu, un biet om, infim pentru propria sa societate, mă dezrobisem de lanţurile bunicilor mei de la Adam încoace.
La un colţ al gândurilor m-am oprit însă. Paşii au tăcut şi ei. Să existe vreun om care a refuzat vreodată să se supună ? Un individ al speciei mele, cangrenată în lipsuri şi îndoieli, care nu a întors niciodată spatele acestei ordini pe care ceilalţi ţi-o stabilesc. Dacă există ? Aici paşii au început să-mi vorbească iar. Băteam ritmul unei singure întrebări: să fie el mai fericit decât mine ?
P.S în limbă cioplită: Dacă întreaga conjunctură socio-economico-culturală lucrează în favoarea unui individ, refuzul său ilogic de a o accepta poate însemna eliberarea sa ? Putem atunci considera decizia de sacrificiu ca fiind un punct definitoriu în evoluţia unui individ. Deducem că la baza oricărui caracter uman rezidă un refuz. Mitul biblic al fructului interzis transpus particularităţii vieţii omeneşti. Ciclicitatea survine atunci când acceptăm că refuzul determină un prag general valabil, ipotetic pentru fiecare individ. Rămânem tot cu o întrebare: este acest prag parte a noţiunii de destin sau marchează sfârşitul acestuia şi în final, bivalenţa existenţei umane raţionale ?
