Patru cuvinte

Copilul alerga printre maşini. Privea drept, zâmbea strâmb. Nu auzea, doar alerga. Direct spre farurile îngrozite. În urmă doar vântul. Poate şi o mamă. Era o tăcere mormântală. Timpul încremenise în loc. La fel şi oamenii. Doar ploaia răpăia uşor. Se strecura printre lumini. Reflexele gălbui colorau copilul. Un pastel în mişcare. O operă întru eternitate.

Priveam de departe scena. Eram la o masă. Cafeaua mi se răcise. Mă fermecase bulevardul liniştit. La fel întreg Parisul. Dar liniştea nu durează. N-am să uit. Întâi am văzut copilul. După, mama ce alerga. Am simţit apoi maşinile. Ocoleam privirile şoferilor îngheţaţi. Ploaia le dilua teama. O scurgea fără milă.  Învăluia tot în tăcere. Inclusiv ochii mamei disperate. Ocolea doar fuga copilului. Oare nu e normal ? El tăcea, privea fix. Nu poţi acoperi disperarea. Nici durerea sau nebunia. Le suprimi prin zgomot. Le ignori prin rutină.  Însă nu poţi distruge. Omul a uitat aceasta. Natura nu, nu putea. Nici nu va putea. Omul o învaţă aşa. Sângele curge cu zgomot. Ploaia îl spală mută. Mută pentru noi ceilalţi. Înlemnit ruşinos, priveam copilul. Nu trecuse prea mult. Poate cinci, şase secunde.

Mi-e frică, mamă. De ce nu strigi ? Te opreşte frica, groaza ? Dar te aud alergând. Poate aşa mă chemi. Oare să mă opresc ? Nu, nu se merită. Vă voi arăta adevărul. L-aţi ştiut mereu. Pe voi vă ignoraţi. Pe mine nu puteţi. Toţi ocolim moartea celorlalţi. Dar eu sunt diferit. Voi fi moartea voastră. Nu mă puteţi ocoli. Vă vedeţi în mine. Vă simţiţi ca mine. O ştim toţi deja. Îmi veţi urma exemplul. Poate nu neapărat mâine. Poate nu neapărat aşa. Dar vine vremea fiecăruia. O ştiţi şi tăceţi. Conştiinţa e moştenirea mea.

Te iubesc mult, mamă.

~ prin protonulmioritic pe 14/04/2010.