Speranţe într-un borcan…

Din nou mă regăsesc între chipuri pierdute, realizând cu greu că din câte aş fi putut abandona, tocmai ce mă definea am considerat oportun să amân, să las pe mai târziu. Ce societate poate fi numită perfectă în condiţiile în care îşi îndeamnă subiecţii la intervale regulate să se depersonalizeze numai pentru a-i putea examina şi apoi tria ? Nu, lăsaţi speranţele la o parte, intrarea la facultate nu vă va salva, nu vă va edifica; pur şi simplu veţi dispărea într-o mare de indivizi care toţi încearcă să acceadă într-un loc incert prin aceleaşi metode. Ne depersonalizăm iar societatea ne spune ca ne specializăm.

Pragmatismul e doar o altă formă de ignoranţă continuă, de încercare de raportare la o instanţa inferioară în lipsa uneia superioare. Reducerea individului la nivelul unui papagal este considerată forma cea mai bună de a testa cunoştinţele sale. Se taie orice avânt creaţionist, orice încercare de profilare a individului ca unic şi sublim. Mă încearcă o senzaţie de dezgust continuu nu faţă de o lume ce şi-a uitat menirea undeva între inventarea hârtiei şi cea stiloului, ci faţă de mine, de delăsarea cu care mă văd ducându-mă pe aceeaşi pantă. Uitându-mă la cum fiecare în ziua de azi se transformă în propriul său criminal, nu pot să nu mă gândesc că în valurile de sânge ale trecutului exista totuşi un parfum aparte. Erau zile când moartea te putea împlini. Atunci se putea muri frumos. Azi să împlinim ce ? Eroii sunt un eufemism, caracterul e o metaforă, onoarea e un termen general şi toate acestea din cauza definiţiilor. Învăţământul are mania de a explica tot. Pe plan intelectual, logica ne trimite înapoi în peşteri. Adevărul nu poate fi catalogat, definit, împărţit şi eventual prezentat pe capitole. Adevărul nu poate fi decât simţit. Dacă poate fi transpus în cuvinte înseamnă că e incomplet.

În dezamăgire nu dor nici cuvintele, nici vorbele, nici faptele; ce dor sunt speranţele năruite într-o clipă. Să fie vina sângelui ce-l purtăm ? Suntem un popor clădit din lut, prin amestec cu speranţe şi pasivitate. Ne-am întărit sub soarele de vară iar iarna ne-am lăsat protejaţi de frunzele toamnei. Totuşi mi-aduc aminte că eram un popor al sufletului, al trăirilor interioare. Când am ajuns să ne măsurăm în pete de cerneală ? Nu în ani şi epoci îmi găsesc răspunsul, ci în naştere şi în creştere. Mă văd trădându-mă şi mă văd apreciat pentru ceea ce fac. Un monstru al societăţii… relativă paralelă, nu ?

~ prin protonulmioritic pe 23/01/2010.