Testamentul unui bufon
Acum plâng departe de râsul vostru. Masca mea mereu pudrată s-a descompus între viermi şi rădăcini iar recunoştinţa voastră nu-i mai impozantă decât putrefacţia în care mă scald aste zile. Glumele s-au topit precum ceara puţinelor mele lumânări, lăsând în urmă doar un post vacant pentru un puşti de duh. M-aţi uitat înainte să mă răcesc, ca pe un câine şi m-aţi îngropat cam la fel. Până la urmă, obiect am fost şi mort am rămas.
Dar vă las împăcat. Vă las trişti şi goi în nepăsarea voastră. Sunteţi putrezi şi hohotele de râs nu fac decât să vă trosnească oasele încleiate. Cine s-o ştie mai bine decât mine? V-am privit atâta că nici mort nu pot să vă uit deşertăciunea. Sunteţi goi şi vă-nveşmântaţi în măşti de tinichea. Vă denunţ groteşti filfizoni ai unei rase pierdute. Voi râdeaţi iar eu plângeam. Satira mea era un manifest, un strigăt de ajutor către şi pentru voi. Am încercat să vă sensibilizez prin hilar, dar degeaba. M-am lovit de humus şi argint. Castele înalte; nelocuite la mansardă.
Şi mă doare. Mă doare că m-aţi folosit şi nu m-aţi iubit. Mă doare că m-aţi ţinut în milă şi orgoliu. Că m-aţi scârbit adesea şi v-am scuipat prea rar. Că n-am reuşit să vă fac să plângeţi. Totuşi îmi admir poziţia: am turnat mai mult venin în vorbe decât în pahare.
Aşa că v-am părăsit în pace. Mă odihnesc între limacşi, dar mă simt mai bine ca în paturile voastre impregnate de imbecilitate. Cum mă aştept să vă revăd prea curând, am un singur sfat pentru atunci: să nu vă luaţi de viermii mei…
