„Nu știu ce aș putea face. Nu știu nici măcar cum aș putea să mă înscriu la loc pe linia de plutire. Mi-e teamă… mi-e foarte teamă.”
Cu un asemenea gând nu poți pleca din închisoare. Nu după zece ani în care ai refuzat orice veste de afară. În mintea mea era numai milă pentru bietul om. Își aștepta eliberarea precum alții, mai norocoși, își așteaptă moartea. A refuzat sistematic să se mai considere membru al vreunei comunități și iată-l acum silit să se reintegreze într-una.
I. nu era un simplu om. Omul simplu este cel care se trezește, mănâncă, lucrează, se distrează, face dragoste sau pur și simplu sex, doarme; iubește sau urăște. Acesta este omul simplu. I. al meu avea încă ceva în plus: omorâse trei bărbați. Motivele nu mai contează acum. Nici măcar nu cred că l-am întrebat vreodată. Când împarți șase metri pătrați cu cineva n-ai niciun drept să-l întrebi de ce a făcut o alegere sau alta. Simpla ta prezență în cei șase metri pătrați îi violează suficient orice intimitate la care poate aspira. Nici el nu m-a întrebat niciodată de ce făcusem ceea ce ne-a adus alături. Sunt unele reguli pe care nu le încalci; societatea ne-a învățat deja.
I. rupsese acea ordine de nestrămutat a activităților permise în societate. Făcuse ceva în plus, ceva nepermis în ochii majorității. I. era un proscris, o persona non grata, un paria. Așa că societatea i-a luat tot ce avea: un loc în lume, o slujbă prost plătită, trei rânduri de haine și două de lenjerie, câinele galben cu pete albe etc. Dar societatea nu s-a oprit aici. I-a luat dreptul de a vorbi, asigurându-se în același timp că își salvgardează prețioasele drepturi fundamentale. Cum adică ? Un deținut n-are dreptul la liberă exprimare ? Noi nu-l oprim să vorbească și nici nu-l cenzurăm în vreun fel.
Însă nimeni nu-l ascultă pe I. Nimeni nu-l privea în ochi și chiar și atunci când o făcea cineva, nu era o atitudine normală, naturală, ci impusă. Ce spunea I. nu făcea pe nimeni să-l privească în ochi. Ideile sale nu îndemnau pe nimeni să-l asculte. Zâmbetul său nu atingea inimi, ci atitudini.
Pe I. îl urmăresc ochi și urechi doar dintr-o slabă dorință de a nu-l jigni mai mult decât este necesar. Societatea care l-a exilat, care l-a declarat un pericol pentru membrii săi nu vrea să-l facă să se simtă nedorit. Ar fi o crimă.
El poate vorbi, dar nu este ascultat. Poate gândi, dar nu mai are valoare pentru nimeni. Poate zâmbi, dar câte șanse mai are să primească un zâmbet înapoi ?
L-au chemat pe I. acum. Câte patruzeci de luni de exil pentru fiecare viață de om. Le-a plătit pe toate și nu-i pare rău. E conștient că a scăpat ușor, că și-a păstrat dreptul la viață, însă mai știe și că acest drept se referă în realitate numai la viață interioară. O știe și se pregătește pentru pedeapsa cea mare: să ducă o viață exterioară pe care nimeni nu i-o va aproba vreodată cu totul.
Criminalul este cel căruia nu-i zâmbești. Omul modern nu zâmbește decât celui ce a omorât din ordinul întregii sale comunități. Ca multe alte lucruri, este greșit să omori atunci când nu omori din dorința majorității.
I. mă zdruncină ușor. „Te las cu bine. Eu mi-am terminat veacul prin aceste locuri. Să treci să mă vizitezi când te lasă și pe tine să pleci. Poate mai povestim.” A plecat trist, luându-și cu grijă lucrurile de pe pat. În urma lui, rămân cu gândul meu: mi-e dor de o lume în care oamenii îl batjocoreau pe condamnatul la moarte, dar l-ar fi linșat pe călăul ce nu-l lăsa pe acesta să-și spună ultimele cuvinte.
